Citeam la Mihai despre două fete cucuiete care i-au luat părți dintr-un articol mai vechi și le-au pus ca statusuri pe Facebook fără să precizeze de unde le aveau. Scuza lor, când au fost confruntate, este desigur „de pe internet”.
Întrebarea mea este simplă: de ce naiba n-ai doi neuroni ca să scrii tu un status amărât?
Te-a impresionat ceva? Spune-o în cuvintele tale. Te-a supărat ceva? Scrie cum îți vine la mână. Este bine să reacționezi. Așa văd oamenii că ești om și nu o stană de piatră cu cont de Facebook.
Dar atunci de ce ai nevoie să copiezi textul altuia? Ar merge copiat dacă pui niște ghilimele și zici că ți-a plăcut ce a zis X despre subiectul Y, că, vorba aia, „ești în asentiment cu omul”.
Un om se exprimă în felul lui și, chiar dacă îți place cum se exprimă, fă un efort și spune-o în cuvintele tale. Este ca o compunere, pe cum este articolul ăsta. Toți am trecut de clasa a V-a, așa că putem scrie o compunere, mai agramată sau mai puțin agramată, după cum ne e lenea de-a învăța un lucru corect.
Când publici un status care se presupune a fi invenția ta, dar este copiat din altă parte, atunci tu spui ceva despre tine: ești un fals ordinar și este naibii vremea să înveți să te exprimi.
Blogul este un bun exercițiu pentru că te obligă să te exprimi cât mai corect. Când ești peste măsură de nesimțit în a maltrata „limbia” română, atunci vine internetul, cu tot cu imbecilii de grammar nazi, și te pune la punct. Evoluezi, înveți.
Hai că poți. Începe cu lucruri ușoare gen „ce zi de căcat am avut” și apoi, sper eu, vei ajunge să publici statusuri ceva mai decente și mai bine argumentate de genul „Nu toate zilele sunt pe cum vrei tu, mai ales când întârzii la muncă 4 zile din 5”.
În rest, spor la Facebook.