Meditând la ceea ce zice David McRaney aici legat de autoevaluarea la o perioadă determinată de timp, mi-am adus aminte de ceva situații din viața mea. Situațiile respective m-au făcut să mă simt străin de lumea asta, ca să nu zic că prost sau idiot.
Orice asemănare cu realitatea este intenționată.
***
În Ungaria, prin 2002 – 2003:
– Manu, te caută fata vecinei!
– Nu ies, că e pistruiată.
Pe moment uitasem că mă simțeam tare singur și îmi doream să am prietenă.
***
În Times, acum ceva ani, după ce am rămas singur, o tipă îmi arată degetul din mijloc în timp ce mă plimbam.
Timid fiind, am ratat ocazia de a-i afla numele.
***
La negocieri cu un nene mare pentru firma la care lucram:
– Știți, dacă acceptați ca echipa dumneavoastră să apară în clipul nostru, vă vom face X site, cu Y mii de euro în design și îmbunătățiri.
– Dar MIE ce-mi iese?
– Știți, dacă acceptați…
Ratasem acel MIE.
***
La interviul de angajare într-o firmă din București cu legături bune cu Microsoft:
– Unde te vezi peste cinci ani?
– Având o firmă de software, preferabil care face jocuri video.
Aparent, nu le-a plăcut că doream să învăț meserie la ei și apoi să plec.
***
În urmă cu ani scrisesem un PM pe Twitter destul de lamentabil către o domniță. Lovit la inimă, adică.
Nu l-am trimis. Ptiu!
***
Primesc, în liceu, o scrisoare colorată, cu pupici într-un colț, frumos împachetată, parfumată:
– Manu, vreau să fim numai amici!
***
La un suc la My Place în urmă cu ceva ani:
– Manu, nu te pot vedea mai mult decât un amic.
Mi-am mușcat limba:
– Știi, la fel gândeam și eu!
******
Sper că te-au amuzat unele dintre întâmplări. Când mă gândesc înapoi mă apucă râsul sau jena sau chiar amândouă. E drept, nu poți evolua fără să greșești, dar parcă ar fi de preferat să treci prin mai puține situații jenante, nu? 😀