Sau o moarte continuă. Ideea că suntem conștienți și cumva neschimbabili, că noi suntem noi, aceiași ieri și azi, ne dă o liniște aparte, poate chiar iluzorie. De ce zic iluzorie? Pentru că nu am văzut să fie investigat cât de mult din noi rămâne între diversele secunde, minute, ani în care celulele din creierul nostru sunt schimbate în procesul natural al existenței.
Ne punem la somn, conștiința de sine doarme și ea, sau poate moare, și apoi dimineața reapare ca prin minune.
Întrebarea este: când omenirea va fi în stare să reconstruiască un creier uman în mod exact, neuron cu neuron, noul creier construit va fi tu sau va fi o persoană nouă, dar cu convingerea fermă că este tu?
La fel, de ce să așteptăm până omenirea este în stare să recreeze un creier în mod exact când putem pune aceeași întrebare acum: cât din creierul meu trebuie să fie schimbat ca eu să rămân eu? Cum ar fi ca realitatea să fie una ciudată, nedorită și incredibilă în același fel, realitate în care cu fiecare schimbare de celulă din creierul tău fostul „tu” să fie distrus complet și un nou tu să fie construit de fiecare dată?
La câte schimbări de atomi, molecule, celule din creierul tău ar apărea o așa nenaștere a conștiinței tale?
Desigur, dacă s-ar demonstra într-o zi că ceea ce credem că suntem noi moare și renaște în fiecare zi sau secundă, atunci lucrurile s-ar schimba nițel la nivel juridic, filosofic, științific. Asta ar însemna că vorba veche cum să tot ce ai este prezentul ar fi o vorbă cât se poate de științifică.
Cum ai putea fi convins, într-o societate post-umanistă, că ceea ce transferi tu între creiere, oameni sau rețele informatice va fi tu și nu doar o copie exactă a ta? Filme, cărți și povești de genul sunt multe. Aș fi curios să văd așa cercetări științifice.