5 ani de UK

Exact acum 5 ani, pe 12 octombrie 2015, aterizam la Luton și mă cazam la Hostel Nr. 8, lângă Willesden Green station. Am mai povestit în podcastul „Un român în Londra” de diversele șocuri pe care le-am avut în ziua respectivă, dar a fost o zi memorabilă. Dimineața, la ora 7, eram în fața hotelului Aro Palace în Brașov și seara, pe la ora 5, eram deja la hostel în Nord-Vestul Londrei.

Curios lucru, abia ce împlinisem 30+1 de ani când am venit în UK și nu sunt singurul care a avut ieșiri de genul pe la vârsta asta. Cei 5 ani au trecut ca un fulger, dar au fost cei mai plini ani din viața mea. După ce te înveți cu viața de zi cu zi din România schimbarea de context și mutarea într-o cultură total diferită îți dă multe nopți nedormite și situații memorabile.

Pe drept pot spune că a fost viața înainte de UK și viața după mutarea în UK. În 5 ani am văzut multe și am învățat multe inclusiv despre mine, despre societate în genere, am crescut, am ales să înțeleg oameni pe care nu îi puteam înțelege înainte. Cei 5 ani de Londra m-au transformat în bine din multe puncte de vedere.

În sfârșit sunt parte a diasporei, a românilor imigranți și pot vorbi ceva mai bine despre viața românilor dincolo de graniță. Normal, circumstanțele personale mi-au oferit o viață privilegiată, mai ales că lucrez în IT și știu engleza la nivel acceptabil, dar am fost expus informațiilor despre viața românilor și simt cum este, în sfârșit, să fac parte dintr-o minoritate, hulită uneori, dar de cele mai multe ori acceptată pe meleagurile britanice.

Viața în UK este un privilegiu, oricât de mult mă auzi plângându-mă de guvernul UK, Home Office și conservatorii care își bat joc de orice urmă de bun simț. Este o viață nouă, diferită, mai bună din multe puncte de vedere, o viață în care înțelegi mai bine diversitatea din lume și una în care, cu toate că te simți în buricul planetei, ești mai aproape de toată lumea ca niciodată.

Pot să mă numesc londonez după 5 ani? Totul ține de identificarea cu ceva anume și adesea este greu să zici că ești „ceva”, dar modul cel mai simplu prin care descoperi dacă te califici este testul raței: „dacă măcăne, dacă merge ca o rață, dacă arată a rață, atunci poți deduce că ai de-a face cu o rață”. Așadar, da, mă identific cu Londra, mai am multe de învățat, dar sunt, în cuvintele primarului de acum Sadiq Khan: „un londonez”. Nu este o finalitate, ci sunt și devin tot mai mult londonez, indiferent de ceea ce mi-ar putea zice alții.

Londonezul ăsta plătește taxe local, se implică în viața comunității locale, o promovează, învață cât poate de mult despre ea și valorile ei și, mai presus de toate, se simte acasă la el. Cinci ani de Londra sunt o dovadă clară a priorității mele iar podcastul și sutele de articole despre viața în UK o demonstrează clar.

Să ne auzim și la 6-7 ani, când ar fi vorba să îmi iau cetățenia britanică și apoi 10, 15, 20, 50 de ani de UK. Când pășești pe aceleași străzi pe unde a trecut Charles Darwin, Newton sau Dickens, simți că faci parte dintr-o lume aparte și te motivează să pui și tu o cărămidă, cât de mică, acolo unde au pus alții mai mari decât tine.