Multiculturalism și multiplele sensuri ale lui „sorry” în Londra

Atunci când am văzut filmul lui Jen Dre despre multiplele sensuri ale lui „sorry” am crezut că glumește, dar am ciulit urechile. A avut dreptate. Dar despre sorry, sorry, dar mai târziu.

Despre multiculturalitate.

La firma la care lucrez avem, chiar în echipa mea, o româncă, un fiu de jamaicani, o indiancă din India, un indian născut în UK, o iraniancă, un tip din Bangladeș, un grec, un elvețian, un rus, o rusoaică din Lituania, apoi, în alte echipe, un italian cu care mă înțeleg bine, un alt român, ceva greci, alți italieni, alți indieni, un tip din Iordania în echipa de NodeJS, britanici nativi, germani, francezi, spanioli, polonezi, sud-africani, scoțieni, irlandezi cu accentul lor specific. Și ăștia sunt cei pe care îi mai știu din contact aleatoriu pe holurile companiei.

Nu te poți plictisi într-o companie atât de pestriță și din culturi cât se poate de diferite. Cum am ocazia întreb oamenii cum se zice la „Bună ziua” sau „Poftă mare” în limba lor. O, avem și chinezi, sud-coreeni și 1-2 japonezi. Na, acolo multi-whatever.

Ai ceva de învățat din asta și, în primul rând, faptul că multe companii din Londra au angajați din tot felul de țări. Măi, și se împacă. Zeci de nații lucrează la un loc, că doar firma are sute de angajați, și uite că se pun treburile în mișcare.

Imaginează-ți că Londra are 45% dintre muncitori în mare parte expați, apoi o parte sunt imigranți. Aproape că nu este firmă care să nu aibă angajați străini iar în webdevelopment, cel puțin, atât timp cât știi să scrii 1-2 linii de cod, găsești loc de muncă. Și așa e penurie de programatori în Londra.

Uite că poți avea Turnul Babel sub același acoperiș și poți face bani cu oamenii ăștia. Hai, noroc.

Sorry, dar nu sorry.

După ce am devenit mai atent la politețea britanică și m-am concentrat pe acel sorry aruncat la fiecare pas am descoperit că britanicii nu sunt chiar așa de politicoși pe cum credeam.

Sorry are sensuri largi, de la un sincer „îmi cer scuze” la un „marș în morții mă-ții din calea mea”. Totul stă în circumstanțe, intonații, priviri. Cum facem noi în România: zicem tare „scuze” când vrem să coborâm din autobuz dar gloata de proști s-a plantat în fața ușilor și nu îți permite să te dai jos. A, și gloate proaste găsești și la metroul londonez. Nu ți-ar face loc nici să le ridici statuie.

Din când în când le mai zic oamenilor că nu trebuie să se scuze: „Don’t need to say sorry. You haven’t done anything wrong”. Desigur, acel „sorry” era legat de mine, nu de ei, așa că se uită cruciș la remarcile mele, timp în care mă strecor și îmi văd de drum.

Apoi, să nu uităm de veșnica expresie „y’all right?” Este un fel de salut gen „salut”. Nu sunt interesați să afle dacă ești bine sau nu. Atunci când le zici că nu ai o zi prea bună se întreabă ce naiba te-a apucat de le zici că ai o zi proastă, că doar nu te-au întrebat de sănătate. Yup.

Se merge mult pe chestii de etichetă, adică zâmbești omului pe care îl urăști, întrebi de sănătate omul de care nu-ți pasă. Așadar, folosește „sorry” cât de des poți și la întrebarea „y’all right?” răspunde mereu cu „Fabulous!” chiar dacă vii de la o înmormântare. Etichetă, ce mai.

Când vii din România în UK descoperi că lucrurile sunt diferite și cel mai bine este să fii ca un om fără preconcepții pentru că vei fi dezamăgit. Vino cu o foaie goală și învață care e treaba aici. Altfel, britanicii sunt niște oameni primitori, politicoși și muncitori.