Ce poate spune un iepuraș de pluș despre jegul uman

Multe.

În cinci minute de stat cealaltă seară în parcarea de biciclete de la Carrefour am avut ocazia să văd două scene interesante: o tânără cobora dintr-un BMW și îl înjura pe șofer de parcă i-a omorât pisica iar un „domn” aproape de șaizeci de ani tocmai lua de pe jos un iepuraș de pluș zicând: „L-a aruncat, e al nostru”. Apoi l-a dat nepoatei în ciuda protestelor nevestei.

Ursulețul de pluș fusese aruncat pe jos de către tânăra ce se certa cu prietenul. Ce, de ce,cum de se certau nu mă interesează. Șcena mă lăsa rece. Cam la asta te aștepți când vezi o fată frumoasă și un tip cu BMW, deși, poate, situația lor era total diferită. No comment.

Ce mi-a atras atenția a fost mizeria de om care a luat iepurașul de pluș zicând că e al lui. E drept, fata aruncase jucăria și plecase hai-hui prin parcare, dar era de așteptat să se întoarcă după iepurele de pluș. Jucăria nu îi aparținea „domnului” nostru.

Fata căuta jucăria și umbla pe la toate rândurile de mașini parcate, știind că cineva a pus mâna pe plușul respectiv. Într-un final l-am găsit pe hoțul de ocazie tocmai când dădea să plece din parcare. A dat iepurașul de pluș înapoi, dar protesta. Aproape a trebuit să i-l smulg din mână.

Acum vine întrebarea: ce vină avea iepurașul de pluș să fie martorul unei hoții ordinare, moment în care noul „proprietar” să facă nazuri când i se cere lucrul furat înapoi? Ce vina avea iepurașul de pluș să vadă cum oamenii sunt jeguri ordinare care ar fi gata să îl fure pe cel de lângă ei tocmai când sunt în cumpănă?

Nu pot răspunde la întrebarea asta, dar știu un lucru: hoțul ocazional va trebui să îi ia acum un iepuraș de pluș nepoatei, pentru că nu merge târguiala cu ea chiar așa, cu una, cu două.